Inginerul Gheorghe Scurtu si-a transformat locuinta într-un veritabil muzeu dedicat Rapidului, pentru amenajarea caruia a cheltuit 10.000 de euro
Nu poti sa nu ramai impresionat în momentul în care calci pragul casei lui Gheorghe Scurtu.
Si asta pentru ca apartamentul sau de bloc ascunde o adevarata comoara pentru fotbalul românesc: Muzeul Rapidului.
Intr-o singura camera, este îngramadita parca întreaga istorie a gruparii alb-visinii : cupe, medalii, trenulete, plachete, fulare, tricouri, mii de fotografii si postere, bucati decupate din ziare îngalbenite de vreme si chiar machete la scara ale stadionului Giulesti si a vechiului pod Grant. Laolalta, îi gasesti aici pe Baratki, Valentin Stanescu, Nichi Dumitriu, Nae Manea, Goanta, Pancu, Nico sau Maldarasanu, toti având locul lor în posterele de pe pereti sau usile sifonierului. Pâna si draperiile de la geam sunt în alb-visiniu, iar totul " geme " a iz de Grant. Acest muzeu inedit, inaugurat acum trei ani, a însemnat pentru Gheorghe Scurtu zeci de ani de munca si nu mai putin de 10.000 de euro investiti.
De profesie inginer petrolist, Scurtu s-a nascut la Galati pe 14 iunie 1933 si a devenit rapidist în 1947, printr-o întâmplare. "Echipa cu care simpatizam, Carmen, a fost desfiintata de comunisti, asa ca a trebuit sa ma reorientez. Preferatii mei, Valentin Stanescu si Bazil Marian au ales însa pentru mine, transferându-se la RAPID. In 1942 am vazut primul meci, dar abia dupa cinci ani am devenit un giulestean convins", ne-a marturisit cel care a început deja sa rescrie istoria gruparii din Grant. "Sunteti primii carora le arat cel dintâi volum al cartii mele. Abia l-am terminat si-l voi oferi fiicei mele drept cadou de Craciun. Irina si Rapidul sunt împlinirile mele. Pe lânga istoria clubului, cartea povesteste totodata si viata mea", ne spune el în timp ce mânuieste cu grija comoara: "Viata ca o flacara visinie - O istorie vesela - RAPID Holy Bible".
Volumul acopera povestea clubului de la începuturi si pâna în anii 70. Suficient pentru a dezvalui marele secret. "RAPID nu a fost înfiintata de fapt în 1923, ci mult mai devreme, în 1911.
Atunci, a fost întemeiata Asociatia Federatiilor de Educatie Fizica, avându-l ca presedinte de onoare pe Carol I si ca presedinte executiv pe Carol al II-lea. S-a creat si un campionat de fotbal, în care s-a înscris si echipa muncitorilor de la CFR, Victoria. S-au desfiintat însa curând, pentru ca nu i-a mai pasat nimanui de fotbal.
Apoi, la 1 mai 1922 a fost înscrisa în campionatul municipal echipa atelierelor Grivita, Locomotiva, care juca în camasi visinii. Un an mai târziu, maistrul Grigoriu, un fel de Copos al vremii, cu relatii, a înregistrat o noua echipa la Federatie: CFR Bucuresti. Pentru ca Locomotiva evolua deja în visiniu, au fost nevoiti sa adopte culoarea violet, folosita timp de 12 ani", a povestit inginerul, care stie si cum s-a ajuns la denumirea actuala: "In 1935, a fost instalat presedinte un anume Costica Bauer, un evreu fugit în România de frica nemtilor.
Prin relatiile sale, a adus la Bucuresti echipamentul visiniu pe care cei de la RAPID Viena nu mai aveau voie sa-l foloseasca, deoarece hitleristii le impusesera sa adopte culoarea verde. De-aia ne numim si noi RAPID, suntem înfratiti cu cei din Viena".
S-a simtit tradat de aristocrati
Gheorghe Scurtu a fost unul dintre membrii fondatori ai Clubului Aristocratic RAPID, înfiintat în 2001, si unde a îndeplinit timp de trei ani functia de secretar. "Mi-a zis cândva cineva ca este posibil ca ideea sa fi fost chiar a lui Copos. Acum sunt sigur ca asa a fost. A vrut ca acest club sa fie înfiintat pentru a manipula masele. In rest, nu s-a facut absolut nimic. Nu m-am suparat pentru ca el a fost numit presedinte de onoare, dar m-am simtit jignit atunci când a fost primit în rândurile aristocratilor un om precum Giovani Becali. Situatie în care ceilalti au preferat sa se complaca", a spus Scurtu, mâhnit ca s-a ales praful din idealurile sale.
Niciun conducator nu i-a vizitat casa
Desi a încercat sa transforme acest muzeu într-unul oficial al clubului, Scurtu s-a lovit de refuzul conducatorilor giulesteni: "Nimeni nu a vrut macar sa vina la mine în casa si sa vada ce-i aici. Nici macar Valvis, care vad ca se da mare rapidist. M-a sunat o data secretara lui si mi-a zis ca domnul Valvis ma asteapta pe la el. I-am raspuns: . . . Si n-a venit". Desi detine câteva fragmente din echipamentul lui Nichi Dumitriu din 1967 si un tricou de campion din 2003, Scurtu nu are înca în muzeu niciun tricou al vreunui jucator, dar spera ca actualii fotbalisti sa-si faca macar timp sa-i treaca pragul.
A lucrat în 11 tari si a fost olimpic la româna
Gheorghe Scurtu a muncit 20 de ani în comertul exterior, între 1959 si pâna în 1979, timp în care a profesat în nu mai putin de 11 tari: Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, RFG, Polonia, Italia, Anglia, Belgia, URSS si Franta. "Iar România e antrenorul, nu se pune", glumeste el, care a câstigat Olimpiada pe tara la limba româna în 1947. De asemenea, Scurtu a activat patru decenii în rândul asociatiilor fanilor, între 1959 si 1989, în ultimii sapte ani fiind chiar presedintele Comitetului Obstesc al Suporterilor echipei RAPID. Intre 1990 si 1992 a fost purtator de cuvânt al sectiei de fotbal al CS RAPID.
Detine memoriile originale ale lui Emerich Vogl
Una dintre piesele de rezistenta ale muzeului Scurtu este carnetul în care fostul jucator de legenda al nationalei României, si care a trecut pentru o scurta perioada prin Giulesti, ca tehnician, Emerich Vogl, a scris ultimele sale cuvinte. "Mi l-a dat fiul sau, dupa ce a murit. Dar am si câteva din schemele sale de joc, pe care chiar el m-a învatat sa le pastrez. Mi-a spus ca peste ani vor valora mult si a aut dreptate. Sunt de nepretuit", rememoreaza inginerul, care mai detine si o replica a Cupei Basarabiei, titlul cucerit de RAPID în 1942, dar nerecunoscut acum de FRF. Atrage atentia insriptia de pe ea: "Oferita de ziarul Universul spre cinstirea celor care lupta împotriva hidrei bolsevice pentru reîntregirea tarii".
"Daca Caragiale ar mai trai..."
Detinatorul muzeului giulestean este un fan declarat al lui Ion Luca Caragiale si regreta ca "nu poate sta la un pahar de vorba cu el, pentru a discuta despre RAPID". De altfel, Scurtu este convins ca dramaturgul ar fi avut ce sa scrie despre club, pe care îl considera ca si desprins din schitele scriitorului: "Avem de toate aici. Toate personajele si situatiile posibile. Trahanache, Farfuridi, Pristanda sau Catavencu sunt la ei acasa în Giulesti".
Pe Copos l-a asemanat cu dreaq*
Printre multele lucruri strânse în micul sau muzeu, într-un colt Gheorghe Scurtu a strecurat si o mica macheta a unui castel bântuit de imaginea lui dreaq*, dar pe fata caruia este lipita cea a lui George Copos si deasupra caruia scrie: "Adio, dar ramân cu tine!". In fata castelului sta un cavaler pregatit sa asalteze garnizoana, în persoana lui Jean Valvis, iar pozele lui Razvan Lucescu si a antrenorului secund Marian Rada pazesc turnurile. Mica alegorie în care mai apare si fata lui Constantin Zotta poarta numele de "Ultimul asalt sub Podul Grant".
Odaia cu povești vișinii
Maria Andrieș
Am fost să vedem Muzeul Rapidului de Crăciun. "L-am gătit frumos, am pus beculețe", zice domnul Gheorghe Scurtu, proprietarul. A pus, într-adevăr. Șirul de cupe minuscule de pe șifonier e dublat de un șir de lumini colorate. Trenulețe peste tot, cu fețe de jucători lipite pe ferestrele vagoanelor. Chipul lui Greavu zîmbește de la clasa întîi. Peste trenulețe, beteală. Cu tot sclipiciul festiv, vișiniul rămîne la putere. Perdele alb-vișinii, cuvertură vișinie, mileu brodat vișiniu peste aparatul video.
De la infinitul mare al stadioanelor la infinitul mic al unei camere, inima de suporter bate la fel. Muzeul lui Scurtu e un concentrat de pasiune. Încape cu totul într-o cameră. În funcție de vizitatori, se poate extinde la sufragerie. Pentru orice eventualitate, toaletele sînt și ele branduite cu pozele unor politicieni rapidiști. Ideea cu muzeul i-a dat-o un prieten. "Am vrut ca uitîndu-mă pe pereți să nu văd cai verzi, ci întreaga mea viață, împletită cu cea a Rapidului". Are dosare cu toți anii echipei giuleștene. Are și un dosar cu George Copos. "E un Trahanache, Copos ăsta".
Trei metri pătrați de istorie
Domnul Scurtu are 75 de ani, părul lins, fruntea largă, cu ochi albaștri, alungiți spre tîmple, ca la asiatici. "Sînt jumătate moldovean, jumătate găgăuz, după mamă". Omul ăsta e o adevărată o colecție de povestiri. Cum a dat mîna cu Nixon, apoi cu Brejnev. Sau cum l-a transferat pe Olăroiu de la steaua la Șoimii IMUC. A lucrat în comerț exterior. S-a ocupat de fotbalul de întreprindere.
A fost și secretar la RAPID. După ce s-a retras, în '95, s-a apucat de muzeu. Și de scris o carte: "Viața ca o flacără vișinie". Acum a ajuns pe la anii '80. Cînd apare? A, nu, nu s-a gîndit cînd apare. O scoate din raft, un dosar voluminos, cu pagini învelite în folii de plastic. S-o poată citi cît mai mulți, să nu se strice. Textul i-l bate cineva la calculator, el lipește pozele pe pagini. Scrie la ea în fiecare zi, pentru că asta îl ferește de bolile bătrîneții. "Scrisul e bun pentru degete, ca gimnastică. E bun pentru memorie".
"Doar Rapidul te cheamă / și poet ca să fii"
Gazda ne face tacticos turul muzeului. Ne învîrtim într-un labirint din hîrtie de ziar. Mobilele sînt acoperite cu decupaje mai vechi sau mai noi, uneori pagini întregi, lipte unele lîngă altele. Articole despre RAPID. Titluri de-o șchioapă cu RAPID. Cristi, fotoreporterul, se cațără pe scaune, să prindă unghiul bun. Casetofonul derulează o înregistrare cu versuri despre RAPID. Recitate pe fond muzical de proprietar. A scris peste 600 de poezii despre RAPID. "Unele pagini nici nu le pot citi. Îmi dau lacrimile".
Carmen, prima iubire
Proprietarul muzeului a fost cîndva patronul unei echipe de nasturi. Echipa se numea Carmen și acum se află într-o cutie de carton: butoni de palton, pe post de jucători. Mingea e un năsturaș de cămașă, catapultat de jucătorii-nasturi. Fotbalul cu nasturi se afla la mare modă printre puști în anul 1948. Exista și campionat, și revistă de fotbal cu nasturi. Cînd s-a desființat Carmen, domnul Scurtu a avut de ales între Ciocanul (Dinamo), Armata (steaua) și Locomotiva (RAPID). A ales-o pe ultima. "Noi, puștii de atunci, eram regaliști". Așa a devenit domnul Scurtu rapidist.
Țeava și antrenorul
Muzeul are ritualurile lui. "Acum fumăm", spune gazda și-mi întinde o scrumieră. "Ce scrie pe ea?" Sînt inițialele lui Emeric Vogl, fostul mare antrenor din Grant. Fiul tehnicianului, Ernest, are o fabrică de pompe în Austria. El i-a trimis scrumiera asta, în formă de secțiune printr-o pompă. Cît fumăm, îmi arată caietul de observații al lui Vogl, scris citeț, cu cerneală albastră.
După ce fumăm, ne uităm. Are 70 de ore de înregistrări cu RAPID, meciuri, premieri. "Nu vă speriați, nu pun tot". Ne arată un jurnal de știri din '67, cu giuleșteni luînd titlul. Continuăm turul muzeului, adică mutăm scaunele la fereastră. Cel mai ochios exponat e Cupa Basarabiei, '41-42, aurie, cu un mic portret al Regelui Mihai în vîrf. "Oferită de ziarul Universul spre cinstirea celor care luptă împotriva hidrei bolșevice". Dedicația asta, de pe soclu, i-a dat de furcă cenzurii, explică domnul Scurtu.
De ce a făcut muzeul, pînă la urmă? Simplu. "Din egoism și frică de singurătate".
Echipa RapidFans.RO
