online | vizualizari

             O alta seara trista, o alta poveste cu si despre Rapid. Este despre forta, puterea nebanuita a unui spirit de a ne face sa trecem de la o incredibila bucurie la cea mai crancena tristete. E dragoste in forma cea mai pura si cea mai solicitanta. Este resemnarea si puterea de a nu gasi niciodata un sfarsit. 

             Duminica seara, Rapidul a strans rapidistii, in Giulesti, pentru un meci decisiv in lupta pentru salvarea de la retrogradare. Ceva ce nimeni nu poate face, in lumea asta, la fel cum o face Rapidul. N-as putea spune ca nu s-a vazut determinarea sau dorinta, ca jucatorii nu au inteles ce inseamna Rapidul cu adevarat, ba dimpotriva, poate mai mult ca niciodata, Nico, Sapunaru si Pancu au creat o atmosfera minunata la echipa si fiecare impuls de-al lor a fost ca un impuls si pentru sperantele si sufletele noastre, de-a lungul acestor luni. Insa nu a fost indeajuns. Un singur moment de relaxare si totul s-a daramat, in doar doua minute, am primit doua goluri care pur si simplu ne-au blocat. Am ramas cu privirea in gol, ma uitam in jur, incercam sa gasesc o explicatie, dar privirile rapidistilor iti raneau sufletul. Nu mai aveam nevoie de cuvinte. Erau doar priviri triste, patrunzatoare. S-a intamplat din nou, de parca nu ar fi fost pentru a mia oara sa fim atat de aproape, milimetric chiar, de o bucurie atat de simpla si sa ratam momentul, sa lovim bara, metaforic vorbind, asa cum am lovit-o de atatea ori in acest retur. 

             Vorbeam despre cum cautam o justificare pentru tot ce s-a intamplat in meciul cu oltenii. De fapt, explicatiile le vom gasi, vom arata cu degetul pe X sau pe Y, vom vorbi despre faptul ca nu s-a cantat si nu s-a incurajat atat de mult cat ar fi fost nevoie sau vom spune ca jucatorii au cazut fizic in repriza a doua. Toate explicatiile si motivele pentru care acest meci s-a pierdut, se gasesc doar in mintea noastra, vom vorbi despre ele, dar ceea ce va ramane cu adevarat, e povestea cea mai frumoasa si plina de emotii a acestui spirit inegalabil, cu marirea si decaderea lui, resemnarea si frumusetea de a iubi Rapidul in cel mai neobisnuit mod cu putinta. Nu voi inceta sa cred in Rapid la fel cum cei care m-au invatat sa iubesc acest spirit au crezut si i-au acceptat destinul in toti acesti 92 de ani de existenta. Si da, noi chiar ne multumim cu toate astea. Toti spun ca ne multumim cu putin si ca nu stim ce inseamna performanta. Dar oare care performanta, care triumf ar putea cantari cat agonia si extazul trait alaturi de Rapid? In ce se poate masura patima sufletului nostru?