Astazi ma incearca un sentiment de mahnire. Moartea ne pune in fata faptului implinit si ne demonstreaza ca suntem niste nimicuri, ca stim sa omoram orice avem in maini. Decesul lui Marian Cozma ne-a impresionat pe multi dintre noi. Doar ne-a impresionat, nu ne-a si indurerat. Ne impresionam pana la lacrimi cand auzim de moarte, insa durerea autentica o simti doar daca esti parinte, coleg, prieten. Cazul lui Marian e unul public. Oameni mor zi de zi sub ochii nostri. Zi de zi se naruiesc vise. Fie ca o facem cu sau fara intentie, ne pricepem bine la omorat. Distrugem zambete, sperante, destine, adevaruri. Ajungem sa injunghiem inimi nu numai cu cutitul, ci si cu privirea. Pana si in sport stim sa omoram. Stim sa ruinam spectacolul si onestitatea. Si cati dintre noi nu avem dorinte aprige pentru viitor? Tot ce inseamna viata, la propriu sau la figurat, moare. E pacat ca nu ne dam seama. Noi chiar omoram. Mai mult luam, decat sa dam.

            Urasc regretele. Mi se par seci, ipocrite. Moartea clipeste des si ne arata cat de usor este sa vina. Se spune ca nu e nimic sa mori, mai inspaimantator este sa nu traiesti. Iar sa traim inseamna foarte mult, inseamna sa reducem din crimele astea, sa avem suflete senine. Este mult prea greu sa fabricam fericirea intr-o lume plina de rau. Se aduna munti de regrete pentru ca doar cand ceva nu mai exista, doar atunci ne dam seama cum e sa pierzi. E frustrant, e dureros, e groaznic sa pierzi, mai ales lucruri, oameni pe care-i iubesti. Semnale de alarma se dau in fiecare zi, toata lumea vorbeste despre probleme si situatii, degeaba insa. Noi tot stim sa omoram …