Sunt multe puncte de suspensie in tentativa de a explica anumite lucruri. Ar fi trebuit sa scriu undeva, pe o foaie de hartie, pe care sa o pastrez numai pentru mine, sa fie ceva personal, dar prefer sa impartasesc alaturi de rapidisti aceste sentimente. Cred ca am vorbit destul despre greselile care s-au facut la Rapid, despre cine trebuie sa plece de aici. Am vorbit prea mult despre situatia din teren, despre niste jucatori. In general ne-am facut multe sperante. Adevarul e ca ne-am pierdut pe drum, iar atunci cand am fost aproape de ceva, ne-am indepartat intr-o clipa. Ce mai poti spune despre un Rapid fara atac, in tot acest campionat? Ce mai poti spune despre greselile astea mizerabile pe care le-a facut patronul? Am trait meciurile intr-un ritm incredibil si am vazut de mult prea multe ori o victorie, doua infrangeri, o victorie. Dar am ajuns, la fel ca multi altii dintre voi, la un nivel al pasiunii pentru Rapid. Un nivel care ne permite sa fim cei mai dezamagiti din aceasta lume, cei mai suparati intr-un anumit moment, iar dupa cateva minute sa incolteasca speranta, din nou, in sufletele noastre. Si ce suflete avem! Suflete intarite, trecute prin fel de fel de incercari. Stiti voi, pana si acum, la ultimul meci, am simtit ca suntem aproape, pana si acum am sperat la ceva anume. Nici nu stiu la ce mai speram, dar auzeam suporterii din tribune. Nu stiu ce mai puteam sa ne dorim cand stiam in ce situatie este echipa …
           Neputinta, dezamagire, resemnare, tristete … sau e doar Rapidul. La sfarsitul acestui campionat, recunosc, sunt trista pentru ca stelistii merg in Europa League si pentru ca jucatorii rapidisti s-au trezit prea tarziu in meciul cu iesenii, pentru ca mai mult nu s-a putut. Totusi imi amintesc ca suntem noi, asa cum am invatat sa fim. Acum imi amintesc ca sunt rapidista si ca trebuie sa ma multumesc cu aceasta situatie. E neplacut, dar e necesar. Am invatat ca trebuie sa privesc spre un nou inceput, asa am crescut, asta am imprumutat de la Rapid, de fapt sunt viata din viata Rapidului si cred ca e de ajuns si atat …