online | vizualizari

             Imi amintesc o intamplare de acum patru ani. Era o dupa-amiaza de primavara. M-am urcat cu bunicul meu in tren si am plecat spre Giulesti. Rapidul juca un meci in campionat. Cand am zarit, din tren, stadionul, am simtit primul fior. Am ajuns devreme la stadion, a urmat plimbarea prin imprejurimi si savurarea catorva povesti spuse de bunicul meu despre Rapid si vremurile indepartate.
Stadionul era deschis inainte de meci si am mers inauntru, langa gazon. Cativa suporteri infocati, din peluza, pregateau coregrafia. Deodata, un barbat de vreo treizeci de ani intra pe stadion impreuna cu baietelul lui. Probabil ca cel mic nu mai vazuse pana atunci locul acela, de la firul ierbii. Parea fascinat. Tatal, mandru, si-a scos telefonul si a inceput sa-l pozeze pe cel mic din toate pozitiile. I se citea, pe fata, bucuria, iar baietelului ii sclipeau ochii, voia sa cuprinda acea imagine pentru totdeauna. Si l-am privit pe bunicul meu. Era langa mine cu ochii plini de lacrimi. Nu i-am spus nimic, nu l-am intrebat nimic, dar am realizat ca imaginea celor doi rapidisti, il emotionase puternic. Atunci am inteles de ce, mie, stadionul, imi provoca mereu, cand treceam pe langa el, senzatia aceea speciala. Eram acolo, in locul unde visele se destrama si se infiripa cat ai clipi, locul in care agonia si extazul sunt sora si frate. Numai pe Giulesti, trecutul, prezentul si viitorul ti se pot infatisa atat de limpede.

            Pentru a fi linistiti aveam nevoie de o revenire in templul fotbalului. Pentru ca spiritul rapidist e format din multe elemente, iar atunci cand doar unul dintre aceste elemente dispare, trairile noastre se schimba, emotiile nu mai sunt aceleasi, ‘’strigatul din vechea Troie’’ nu se mai aude, nu mai trezeste, in noi, sentimentul acela de statornicie. Ecourile ce strabat adancul sufletelor noastre, nu ne mai cutremura. Mandria de a-ti aduce copilul, nepotul sau iubita, pe Giulesti, nu mai exista. Identitatea noastra se amesteca, se confunda, locul in care am invatat ce inseamna sa plangi de fericire, sa urli de suparare, toate acestea nu pot fi traite la o intensitate mai mare ca cea de pe Giulesti. Asa ca SPER, la fel ca toti ceilalti rapidisti, sa se rezolve aceasta problema a stadionului, pentru binele si pentru satisfactia suporterilor.

             Si ne intrebam: oare de ce sunt atatia fosti si actuali jucatori, chiar si antrenori ale altor echipe, care spun ca numai in Giulesti te poti simti fotbalist, cu adevarat ? Oare de ce ‘’nicaieri in lume nu e ca pe Giulesti’’ ? Raspunsurile raman in sufletele noastre, in ceea ce simtim atunci cand ne reintoarcem acasa si regasim linistea, retraind cele mai emotionante momente ale vietii, dupa o lunga perioada de absenta.

Comenteaza pe Facebook articolul de mai sus …