online | vizualizari

             Dupa meciul cu dinamovistii, din finala cupei, multi s-au pripit sa spuna ca spiritul Rapidului nu mai este ce-a fost candva. S-au scris o multime de randuri despre “cat de putin” s-a auzit galeria Rapidului, acuze, dezamagiri, toata lumea este disperata: “un prieten mi-a spus ca nu ne-am auzit mai deloc, ca dinamovistii au fost peste noi” sau “o, vai, cata umilinta ca ne-au plagiat, cainii, cantecul” (din punctul meu de vedere, nu e o umilinta pentru noi, ci pentru ei). 

            NU AM DREPTUL sa cred, vreo secunda, ca rapidista, ca oamenii care au fost prezenti in peluza, pe Arena Nationala, nu au cantat din tot sufletul, nu au incurajat echipa in cel mai minunat fel posibil. E adevarat ca dezamagirea a fost mult prea mare, ca am asistat la un alt sezon ratat, in care, of, Doamne, DIN NOU, ne-am pus toate sperantele, insa a fost atat de multa lume daruita trup si suflet Rapidului, incat ar fi cel mai nedrept lucru de pe pamant, sa spun ca galeria noastra a dat-o-n bara. Am vazut nebunie la propriu, strigate de disperare la ocaziile noastre si multa, extrem de multa emotie ce-ti pulsa prin tot corpul. Intr-adevar nu am inteles de ce nu s-a cantat ‘’c-asa sunt eu rapidist’’ dupa ce i-am auzit pe caini cum cantau. Cu siguranta nu a fost cea mai buna seara a noastra in materie de incurajare si cantat, dar nu poti spune ca nu mai avem galerie …

            I-am dominat clar pe teren si totusi, la Rapid, de mult timp, nu mai exista omul care sa bage mingea in poarta. Nu pot accepta ca un jucator precum Surdu sa rateze asemenea ocazii, sa faca parte din echipa, sa fie platit cu atatia bani, sa se joace cu emotiile si trairile noastre. Suntem in perioada aia grea in care avem impresia ca toate relele s-au abatut asupra Rapidului, iar iluziile s-au pierdut. De fapt “relele” despre care vorbesc, personajele malefice, din povestea asta, ne sunt cunoscute. Acuzatiile si reprosurile sunt firesti pentru ca dragostea este mult prea mare. Regretul sta in faptul ca jocul Rapidul, din campionatul trecut, nu a mai fost unul spectaculos, acel joc cu care eram obisnuiti si e frustrant sa simti, de atatia ani, aceleasi finaluri de campionat triste, in care speranta nu mai exista, iar dezamagirea ne otraveste sufletele.

             Daca spiritul rapidist m-a invatat sa sper la infinit, eu inca mai cred in Rapidul nostru, in puterea de a depasi orice piedica a destinului si a “vremurilor grele”. Cred intr-o victorie, dar mai ales intr-o infrangere. Pentru ca infrangerea e cea care ne pune pe ganduri si ne invata atat de multe. Rapidul ne-a invatat atat de multe si nu merita jumatati de masura din partea nimanui !

             Cred in zambete si-n lacrimi si nu am dreptul sa ma indoiesc de continuitatea si frumusetea Rapidului si a rapidistilor, atata timp cat suvoaiele lacrimilor de pe obrajii copiilor vor mai curge, atata timp cat bunicul meu va plange la auzul povestilor mele despre atmosfera si emotia din tribune.

Comenteaza pe Facebook articolul de mai sus …