online | vizualizari

            In timpul meciului de luni seara, m-am intrebat ce se intampla cu mine. Parca priveam pierduta, nedumerita si obosita de atata speranta, un meci, in care jucatorii Rapidului se chinuiau.

 Credeam ca e momentul cand, intotdeauna, se intampla sa ne descatusam, sa ne mobilizam, sa revenim in lupta. Rapidisti putini in tribune, acoperiti de huiduielile unui intreg stadion, dar auzindu-se atat de frumos. Nu mai simteam durere, nu mai simteam dezamagire. Era o stare indusa de neputinta jucatorilor, de faptul ca i-am vazut pe acestia cum aparau disperati, atacurile stelistilor. Si nu am recunoscut Rapidul! Nu am recunoscut nimic din nebunia spiritului rapidist, pe un stadion modern, dar de care nu ne leaga nimic. Nici iubirea, nici ura.
           Arena Nationala ? Spatiul unde, se vorbea ca, in sfarsit, aparuse civilizatia in fotbalul romanesc. Luni seara, insa, au iesit la suprafata toate frustrarile stelistilor care scandau obsesiv ca suntem tigani. Atat au stiut “sa cante”. Iar presa ne-a mai dat inca un pumn. S-a spus de nenumarate ori ca suporterii Rapidului sunt ca si inexistenti, comentatorii, cameramanii, totul a fost ghidat catre si despre stelisti. O injectare mizerabila, fara ocolisuri.
          Ca rapidisti, e adevarat, am obosit sa speram, sa-l privim pe Copos cum vorbeste despre echipa, am obosit sa tot asteptam trofee si performante. Mai mult ca sigur, rapidistii adevaratii au simt asta in ultimele meciuri ale Rapidului. Privim revoltati o echipa alcatuita din multi jucatori anonimi sufletului nostru, o echipa in care nu se regaseste nimic din pasiunea si spectacolul specific Giulestiului.
          Am obosit sa caut vinovatul/vinovatii si sa vorbesc despre ei. Nu-mi doresc decat sa vina ziua in care toti aceia care gresesc, fata de Rapid, sa plateasca si sa stea in genunchi in fata galeriei. Pentru ca nu ma doare atat de tare aceasta infrangere, cat ma doare nepasarea intolerabila, a unui patron, fata de propria echipa.