Mi-e dor de o “peluza”
|
Nu stiu de unde sa incep. Gandurile si sentimentele dau navala intr-o ordine haotica, parca incercand cu disperare sa apara primele in aceste randuri. Zilele trecute, dupa un meci al RAPIDului, un foarte bun prieten, si rapidist in acelasi timp, imi zicea, a nu stiu cata oara: “De ce nu pui tu, “domle”, toate aceste povesti pe hartie sa le afle si altii?”. Nu pot sa le pun pe toate ,pentru ca sunt multe si cu certitudine, unele v-ar plictisi. Asa ca am sa amintesc cateva care intr-un fel sau altul m-au miscat pana aproape de lacrimi.
Eu m-am nascut si mi-am trait copilaria pe o straduta undeva in cartierul Militari, cu miros de mahala a perioadei interbelice, desi epoca comunista incepea sa-si faca cu adevarat prezenta. Acolo pe strada pietruita bateam mingea si tipam in gura mare numele echipei cu care tineam. Pe strada mea, toti cei in varsta tineau cu Rapid, iar dintre copii doar unu tinea cu sTEAUA… Nu stiam echipa si nici jucatori dar asta nu conta, important era ca stiam cu certitudine cu ce echipa tin.
La stadion am ajuns mai tarziu prin ’70, de mana cu tatal meu la un cuplaj bucurestean pe celebrul 23 August. Lume multa, forfota si o tribuna a II-a intesata de rapidisti faceau ca atmosfera de toamna sa fie una de sarbatoare. Tata imi tot povestea ce echipa mare avusese RAPIDul cu numai cativa ani inainte cand castigase singurul titlu. Povestea cu patima de Dumitriu si Dan Coe si isi lega sperantele de mai noii Parpala si Bebita Nasturescu. Pe Rica si Neagu ii stiam . Langa noi un nene gras si transpirat m-a pupat cu pofta si multa umezeala cand a auzit cu ce echipa tin. Nu mai tin minte aproape nimic din meci insa, ce imi aduc amintesc este sunetul trompetei lui Tudorica, care conducea cu patima inimoasa galerie RAPIDista. Peste ani serviciul m-a purtat undeva langa 11 Iunie chiar pe strada unde a stat Tudorica. O tiganca batrana care vindea seminte isi aducea aminte cu nostalgie de serile in care Tudorica iesea la poarta cu trompeta si cata “Liniste”.
Cand a murit Tudorica (zicea tiganca) nu avea nimic in casa. Nu aveau cu ce sa-l ingrope. Vecini incepusera sa facem cheta, ca sa aibe sa cu ce sa-l duca la groapa. Cand deodata strazile s-au umplut de lume puhoi. Galeria RAPIDului venea cu mic , cu mare, sa-l conduca pe ultimul drum pe cel care ii condusese atata amar de vreme pe ei, pe stadion. N-a vazut «carteru’» asta asemenea inmormantare de la Maria Tanse incoace, maica! Flori, jerbe, pana si cu sicriu au venit!
Anii au trecut si odata cu ei si gloria RAPIDului de altadata. Am ajuns sa ne batem pentru promovare si mentinerea in prima divizie, cu seninatatea suporterului care realiza ca in fotbalul puternic reprezentat de acolitii puterii nu poate sa isi faca loc o echipa simpla si muncitoreasca. Erau momentele cand ne bucuram ca Gascanu le fura titlul lui Dinamo si il aplaudam cu sinceritate cand ne batea pe Republicii cu Chimia Rm Valcea si ne mai lasa un an in “B” .Vrajiti de driblingurile lui subtile, ii recunostem valoarea, chiar daca in sufletul nostrum eram mult amar si tristete a neputintei.
Episodul pe care vreau sa il povestesc aici se intampla mai tarziu, undeva aproape de ’89 la un meci din Giulesti imporiva echipei a II-a a lui Dinamo … Dinamo Victoria. Nu putem spera sa ii batem pe Dinamo aia mari asa ca in lupta noatra disperata de a evita retrogradarea ne mai ramasese speranta: ca poate, poate … ii batem pe astia mici. Nici cu ei sanse prea mari nu aveam dar, macar cu ei speram. Stadionul s-a umplut ochi si cu toti asteptam minunea care ne-ar fi asigurat punctele de evadare din zona fierbinte a clasamenului. Lumea comenta iar calculele de supravietuire erau facute si refacute in toate ipostazele. Atmosfera de meci important in Giulesti intr-o zi insorita de primavara. Galeria a cantat si si-a sustinut favoritii pe toata durata meciului care parea sa se indrepte spre un 0-0 nu foarte bun pentru noi. Insa Augustin cu nasu’ gros (parca e pantera Roz) cu o lovitura de cap face sa se astearna linistea in Giulesti. Minutul era 85 … parca … si o liniste mormantala a cuprins “templul fotbalului”. Cineva a scapat o moneda, iar ecoul ei, rostogolindu-se pe ciment s-a auzit in tot stadionul. Nimeni parca nici macar nu respira. Era evident ca nu se mai putea intampla nimic. Fete triste si capete plecate vedeai oriunde intorceai privirea. Deodata un cor de glasuri cristaline razbatand de la peluza in constructie a spart tacerea care se asternuse. Acolo unde doar copii aveau acces “hei ,hei, hai RAPID!” venea ca o palma peste obrazul nostru matur ca sa ne invete de ce si pentru cine eram acolo. Ca un vulcan tot stadionul s-a ridicat in piciore si a rabufnit prelund indemnul. Din mii de de piepturi rasuna acelasi “hei, hei hai RAPID!”
Inocenta si spiritul Rapidist, a acelor copii astazi ajunsi la maturitate o gasesc mai rar in Giulesti. Viata ne-a inasprit iar nedrepatiele post decembriste si-au pus amprenta peste felul in care ne uitam la un meci de fotbal. Fiul meu , altfel tot Rapidist get beget, a venit oripilat impreuna cu sotia de la un meci fara barbati din Giulesti. Eu care ii dusesem cu masina pana langa stadion am vazut meciul impreuna cu o parte a galeriei la una dintre terasele de la piata Crangasi. Acolo cantecele s-au succedat pe tot parcursul meciului fara nici o referire vulgara la adresa stelei sau a lui Dinamo. “Tata am stat intr-un grup de fete care au injurat tot meciul … Nici macar nu stiau cantecele RAPIDului - imi zicea fiul meu”. Deunazi am fost la meciul cu Petrolul impreuna cu prietenul meu mai sus amintit si cu fata acestuia , la randul ei Rapidista infocata cu tot arsenalul de rigoare (fular, steag, tricou), ca sa vedem “gradinita” RAPIDului la treaba. Galeriile s-au injurat conform unui vechi obicei desi in tribuna rapidista am auzit destule voci care comentau cu multa admiratie si respect galeria petrolista si isi aminteau cu nostalgie de adevaratele derbyuri din perioada cand ne batem cu ei pentru promovare. Atunci la un meci intre cele doua echipe , biletele erau epuizate mai repede decat la un meci sTEAUA-Dinamo. Insa lucrul care m-a intristat cel mai tare, este ca un tanc de copil (sa fi avut 6 ani) in drumul nostru spre iesire dupa terminarea meciului. Cocotat pe umerii lui tac’su a inceput sa scandeze cu mare emfaza deja celebrul slogan “Ole, ola / Cine tine cu sTEAUA sa-i f***m familia”. Ma rog asta era educatia primita de acasa, insa lucrul care m-a intristat peste masura este ca aproape toti cei care coborau scarile (si nu erau putini) i-au tinut isonul ba chiar l-au si aplaudat.
Brusc gandul m-a purtat inapoi in timp si mi s-a facut un dor de acea peluza RAPIDista. Noi cei de atunci ne mandream cu faptul ca suntem altfel decat cei care simpatizau cu sTEAUA si cu Dinamo. Ceva ne facea mai “speciali”. Astazi am inceput sa semanam din ce in ce mai mult cu ei!
12 martie 2013
Mugur Vlad
frumos
SUPERB! M-AU TRECUT FIORII CITINDU-TI POVESTEA.
Prietene , modul cum ai prezentat cateva fragmente din viata rapidului , m a facut sa lacrimez . Si eu am nostalgia vremurilor trecute , regasite si retraite parca in frumoasa ta povestire . Pentru acest lucru , nu pot decat sa iti multumesc.
fain FORZA RAPID
Fffffff tare tata!
accea peluza e acum e tribuna 2