online | vizualizari

Dorul nebun pe care il simteam pentru o confruntare cu miza, ne-a adus impreuna, la meciul cu Petrolul, din Cupa Romaniei. La fiecare pas, in Giulesti, pe langa stadion, fericirea plutea numai pentru faptul ca suntem acolo, pentru Rapid si parca timpul statea in loc pentru noi, ca sa traim clipele acelea in care ne strangem cu totii si ne incurajam echipa. Probabil ca, multi dintre noi, tineri fiind, stim doar povesti cu Rapidul in B, de pe vremuri, Rapidul acela care umplea stadioanele si sfida orice lege a fotbalului. Purtam asupra noastra povara acelei demonstratii de iubire si devotament si ne este imposibil sa nu ducem mai departe acest renume si aceasta frumusete a galeriei rapidiste.   

Nimic nu a lipsit. De la cel mai mic pana la cel mai mare, i-am zarit in tribuna, traind fiecare moment ca si cand ar fi fost pentru totul sau nimic. Era trecutul prin ochii senini si linistiti, plini de amintiri, ai celor mai in varsta, dar in acelasi timp prezentul cu speranta si nebunia noastra si poate cel mai important, viitorul, ce apartine celor mici, curiosi, dornici sa primeasca, in inima lor, iubirea pentru spiritul rapidist. Iar cand infernul s-a dezlantuit, cand strigatele noastre s-au unit, atunci am crezut ca, intr-adevar, istoria se repeta, galeria Rapidului e incredibila si ii lasa fara cuvinte pana si pe cei care ne ataca prin presa.  Asa ca, nu o spunem doar noi, iar imaginile sunt mai mult decat graitoare. Ceea ce se traieste pe Giulesti, nu se poate trai intr-un alt loc. E povestea ce imbina cele mai puternice si solicitante sentimente, e vorba despre o galerie pe care, eu, o privesc ca inceputul si sfarsitul, e patima si slabiciune in acelasi timp, agonie si extaz, incredere, punctul forte pe care Rapidul nu-l va pierde niciodata.

Cand ne-am intalnit, bunicul meu m-a intrebat cum a fost la meci si i-am povestit, cu bucurie, despre atmosfera din tribuna si oameni, despre ecoul  acelui  ’’Ahoe!’’, despre trairile si incurajarile de pe tot parcursul meciului, catre echipa, desi rezultatul nu a fost in favoarea noastra.  N-am apucat sa-i spun cat de frumos, s-a auzit, la final : ’’c-asa sunt eu rapidist’’. Ochii i s-au umplut de lacrimi si m-am oprit. Am simtit ca trebuie sa ma opresc. Priveam  lacrimile lui si-mi aminteam de lacrimile acelor pusti, in fata peluzei, jucatori ai Rapidului, care aplaudau galeria, la sfarsitul meciului si nu pot decat sa va spun ca suntem norocosi si ca istoria noastra va continua sa se scrie, inevitabil, in cel mai frumos si mai nebunesc mod posibil.

Hai, Rapid !!!